ACTUL JURIDIC CIVIL 1. Noţiunea, caracterele şi clasificarea actului juridic civil 1.1. Precizări Raportul juridic concret, poate avea ca izvor fie un eveniment juridic (împrejurări, fapte care se produc independent de voinţa omului şi de care legea leagă naşterea, modificarea ori stingerea de raporturi juridice), fie o acţiune omenească. Aceasta din urmă poate fi săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice (de a crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil) sau fără o asemenea intenţie, efecte care se produc, totuşi, în anumite condiţii, în puterea legii. Acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice sunt numite "acte juridice", iar cele săvârşite fără o asemenea intenţie, dar care produc efecte juridice, sunt numite "fapte juridice" (licite sau ilicite, după cum sunt admise sau nu de lege). 1.2. Noţiune şi caractere În doctrină, actul juridic civil a fost definit ca manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil Actul juridic civil prezintă următoarele caractere: - actul juridic este o manifestare de voinţă liberă, conştientă şi exteriorizată spre a fi cunoscută;- manifestarea de voinţă este făcută cu intenţia de a produce efecte juridice specifice - efectele actului juridic constau în naşterea, modifica ori stingerea unui raportjundic civil concret. Actul juridic civil constituie unul din cele mai importante izvoare de drepturi şi obligaţii, fiind şi instrumentul care permite persoanei să participe la viaţa juridică. 1.3. Terminologie Termenul de "act juridic" este utilizat în doctrină jurisprudenţă şi legislaţie în două sensuri:

- de manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice civile (cu semnificaţia de operaţiune juridică -negotium juris);- de înscris constatator al manifestării de voinţă, suportul material care consemnează manifestarea de voinţă (instnimentum probationes; instrumentum). 1.4. Clasificarea actelor juridice civile După criteriul numărului părţilor, distingem între acte unilaterale şi acte bilaterale (multilaterale). Actul juridic unilateral este acela pentru a cărui valabilă formare este suficientă şi necesară manifestarea de voinţă a unei singure părţi'. Sunt asemenea acte: testamentul, recunoaşterea uni copil din afara căsătoriei, acceptarea moştenirii, renunţarea la o moştenire. Actul juridic bilateral este acela pentru a cărui valabilă formare este necesară manifestarea de voinţă a celor doua părţi sub forma consimţământului (acord de voinţă). Sunt asemenea acte: contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, împrumutul, mandatul, depozitul etc.4

Când actele juridice implică acordul de voinţă a mai mult de două părţi, se numesc multilaterale. Sunt astfel de acte: contractul de societate civilă reglementat de art. 1491 Cod Civil, asocierile de familii reglementate de Legea nr. 36 din 1992 etc. Trebuie subliniat că actul unilateral nu se confundă cu contractul'unilateral. Acesta din urmă este un act bilateral care dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia din părţi, precum în cazul contractului de depozit (restituirea depozitului) sau a contractului de împrumut (restituirea împrumutului de către împrumutat), în timp ce actul unilateral este opera voinţei unei singure părţi. Importanţa juridică a acestei clasificări constă în regimul juridic diferenţiat al viciilor de consimţământ (eroare, doi, violenţă şi leziune) în cadrul fiecărei categorii de acte, precum şi al

criteriilor de apreciere a valabilităţii actului (în cazul actului unilateral se cercetează o singură voinţă, în cazul actului bilateral, ambele voinţe)6. După criteriul scopului urmărit de părţi la încheierea actului, distingem între acte juridice cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit. Actele cu titlu oneros sunt acelea prin care una din părţi procură celeilalte un folos patrimonial în schimbul unui echivalent. Este un asemenea act contractul de vânzare-cumpărare (vânzătorul primeşte plata în schimbul bunului vândut), contractul de locaţiune, schimbul etc. Actele cu titlu oneros se subdivid în comutative şi aleatorii .- Actele comutative sunt acelea în care părţile cunosc din

momentul încheierii lor existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin, precum în cazul contractului de locaţiune, al contractului de vânzare-cumpărare, al contractului de antrepriză.

- Actele aleatorii sunt acele acte cu titlu oneros la a căror încheiere părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor lor ori posibilitatea unui câştig sau riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare incerte. Este aleatoriu, spre exemplu: contractul de rentă viageră, contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, jocul şi prinsoarea, diferitele forme de loterii.

Actul juridic cu titlu gratuit este acel act prin care se procură cuiva un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea a ceva în schimb. Din această categorie de acte juridice fac parte: donaţia, comodatul mandatul gratuit, legatul.Actele cu titlu gratuit se subdivid în: liberalităţi şi acte dezinteresate. - Liberalităţile sunt acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul fără a urmări să primească în schimb un echivalent. Sunt liheralităti: donaţiile, legatele;

- Actele dezinteresate sunt acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial fără ajj micşora patrimoniul. Sunt acte dezinteresate1 rpanHntiil gratuit, depozitul neremunerat, comodatul etc. Această clasificare a actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit prezintă importanţă juridică în ceea ce priveşte diferenţa de regim juridic între aceste acte. Astfel, la actele cu titlu gratuit, legea civilă este mai pretenţioasă cu privire la capacitatea de a încheia actul. Referitor la viciile de consimţământ, leziunea nu priveşte actele cu titlu gratuit. După criteriul efectelor produse, actele civile se împart în: constitutive, translative şi declarative. Actele constitutive sunt acele acte care dau naştere unui drept subiectiv civil care nu a existat anterior şi care se stabileşte, de regulă, la data încheierii actului juridic, hste uri asemenea act ipoteca convenţională (care dă naştere dreptului real accesoriu numit ipotecă), amanetul ori gajul etc. Actele translative sunt acele acte prin care se strămută un drept din cuprinsul unui patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt acte translative contractele de vânzare-cumpărare, donaţia etc. Actele declarative sunt acele acte care au ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept subiectiv care a existat anterior încheierii actului. Sunt declarative: partajul (împărţeala), tranzacţia.,. O specie a actului declarativ este actul confirmativ, prin care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca un act juridic cu arţinnga_ în am 1 labilitate (nulitate relativă), confirmând sau consolidând actul juridic anulabil. Această clasificare prezintă interes din minatoarele motive:- actul constitutiv produce efecte numai pentru viitor (ex nune), pe când actul declarativ produce efecte atât pentru trecut (ex tune), cât şi pentru viitor (ex nune);

- numai dobânditorul unui drept sau bun printr-un act translativ are calitatea de "având cauză", nu şi cel parte a unui act declarativ;- numai actele translative de proprietate pot constitui just titlu pentru uzucapant, nu şi actele declarative;- numai actele constitutive şi cele translative sunt supuse publicităţii imobiliare, nu şi cele declarative. După criteriul importantei lor, distingem între actele juridic civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie^ Actul juridic de conservare, este acel act care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Sunt considerate acte de conservare toate actele juridice care au ca scop salvarea de la pierie, cu cheltuieli minime, a unui bun sau a unui drept patrimonial. Sunt socotite acte de conservare: întreruperea unei prescripţii prin acţiune în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia. Actul de administrare este acel act juridic civil prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Sunt acte de administrare: culegerea fructelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun, închirierea unui bun etc. Actul de dispoziţie este acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea unui drept sau bun din patrimoniu sau grevare sa cu o sarcină reală (ipotecă, gaj). Sunt acte de dispoziţie: vânzarea-cumpărarea, donaţia, renunţarea la un drept etc. Această clasificare prezintă interes în materia capacităţii de a încheia acte juridice, în materia reprezentării şi în aceea acceptării moştenirii. După criteriul conţinutului lor, actele juridice civile se împart în: patrimoniale şi nepatrimoniale. Sunt patrimoniale actele juridice care au un conţinut susceptibil de evaluare în bani, precum actele juridice ce privesc

drepturile reale şi de creanţă, cum sunt contractul de vânzare-cumpărare, schimbul, locatiunea etc. Sunt nepatrimoniale actele juridice al căror conţinti nu este susceptibil de evaluare în bani, precum convenţia părţilor cu privire la încredinţarea copiilor după divorţ. Această împărţire a actelor juridice civile prezintă importanţă juridică în materia ocrotirii incapabilului si a efectelor nulităţii actelor juridice (nu se pune problema restituirii în cazul actelor nepatrimoniale). După criteriul formei cerute pentru valabila încheiere, distingem între actele consensuale, solemne şi reale. Actul juridic consensual este acela care se încheie, iau naştere, prin simpla manifestare de voinţă a părţii sau părţilor fără nici o altă formalitate. Această categorie reprezintă regula, din punct de vedere al formei în care se încheie actele juridice civile în sistemul nostru de drept, în timp ce actele solemne şi reale reprezintă excepţia. Sunt acte consensuale: schimbul, mandatul etc. Actul juridic solemn este acel act juridic la a cărui încheiere voinţa părţilor trebuie să îmbrace o anumită formă specială. Forma specială, solemnă, este cerută de lege pentru însăşi validitatea actelor juridice respective (forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem). Sunt acte solemne: donaţia, testamentul, ipoteca convenţională . Actul juridic real este acela pentru a cărui valabilă încheiere, manifestarea de voinţă a părţilor trebuie însoţită de predarea (remiterea) bunului. Sunt astfel de acte: imprumutul, depozitul, gajul, darul manual . Importanţa acestei clasificări constă în aprecierea valabilităţii actelor după forma încheierii lor. După criteriul momentului producerii efectelor, actele civile se împart în: acte între vii (inter vivos) şi acte pentru cauză de moarte (mortis causa).

Actele între vii sunt făcute, de regulă, pentru ca efectele lor să se producă în timpul vieţii (existenţei) subiectelor de drept care le încheie. Sunt asemenea acte: contractul de vânzare -cumpărare, contractul de mandat, contractul de transport, contractul de împrumut, contractul de depozit. Actele pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt actele juridic, civile încheiate spre a produce efecte la moartea autorului.Sunt asemenea acte: testamentul, asigurarea vieţii. Importanţa juridică a acestei clasificări constă în condiţiile diferite privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice şi forma acestor acte. După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, distingem între: acte subiective şi acte-condiţie. Actul subiectiv este acel act juridic al cărui conţinut este determinat prin voinţa autorului ori a autorilor lor. Actul-condiţie este acel act juridic la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa doar în privinţa naşteii actului, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga,, Sunt asemenea acte: contractul de închiriere tip. căsătoria, adopţia, recunoaşterea unui copil. Această clasificare prezintă interes în ce priveşte condiţiile de valabilitate. După cum cuprinde sau nu modalităţi (termen, condiţie), actele juridice se împart în acte pure si simple şi acte afectate de modalităţi. Actul pur si simplu este actul juridic civil lipsit de modalitate (termen, condiţie, sarcină). Unele acte juridice civile sunt incompatibile cu modalităţile: este cazul actului de opţiune succesorală (acceptarea şi renunţarea la moştenire) ori actul de recunoaşterea a filiaţiei. Actul afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate, precum: contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere (în care este prezentat

termenul), contractul de asigurare (în care este prezentată condiţia contractul de donaţie cu sarcină etc. Această clasificare prezintă interes în ce priveşte condiţiile de valabilitate şi efectele acestora. După criteriul raportului dintre ele, distingem între acte principale şi acte accesorii. Actul principal este actul juridic civil care are o existentă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de soarta juridică a afini act juridic. Actul accesoriu este cel a cărui soartă juridică depinde de situaţia unui act juridic principal. Sunt asemenea acte: clauza penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna. După criteriul legăturii cu cauza (scopul), distingem între acte cauzale şi acte abstracte. Actul cauzal este actul a cărui valabilitate se determină prin analiza cauzei ori scopului său. Dacă scopul este imoral, ilicitori lipseşte, însuşi actul juridic este lovit de nulitate. Actul abstract (necauzal) este actul juridic civil care este detaşat de elementul cauză (scop), valabilitatea sa neimplicând analiza acestui element. După criteriul modalităţii încheierii lor, actele juridic civile se împartîn acte strict personale şi acte care pot fi încheiate si prin reprezentare. Este strict personal actul juridic civil care poate fi tăcut numai personal, nu si prin reprezentare (testamentul). Majoritatea actelor juridice civile pot fi încheiate si prin reprezentare. După criteriul denumirii lor legale, distingem între acte tipice (numite) si acte atipice (nenumite) . Este numit (tiyic) actul juridic civil care are o denumire stabilită de legea civilă, precum şi o reglementare proprie (contractele civile si actele unilaterale).

Este nenumit (atipic) actul juridic civil care nu se bucură de o reglementare si de o denumire proprie (contractul de vânzare-cumpărare cu clauză, prestările de servicii etc). După modul lor de executare, actele juridice civile se divid în; acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte cu. executare succesivă. Actul cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act acărui executare presupune o singură prestaţie din partea debitorului, Acest act se mai numeşte şi act cu executare instantanee (vânzarea, spre exemplu). Actul cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp, precum: contractul de închiriere, contractul de rentă-viageră, contractul de furnizare a energiei electrice. Această clasificare prezintă interes in ce priveşte consecinţele neexecutării lor culpabile, efectele nulităţii şi prescripţia extinctivă. 2. Condiţiile actului juridic civil 2.1. Definiţie. Terminologie Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un asemenea act. Art. 948 Cod civil dispune: "'Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:1. Capacitatea de a contracta;2. Consimţământul valabil al pârtii ce se obligă;3. Un obiect determinat;4. O cauză licită. În acelaşi sens, Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat foloseşte constant expresiile ""Condiţiile de fond" şi ""Condiţiile de forma'.Aceste condiţii se deduc din cuprinsul unor dispoziţii ale Codului civil, precum:- art. 948, care prevede "un obiect determinat";- art. 963, care dispune: "numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract";

- art. 964: "obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi certă de este posibilă determinarea sa". art. 965: "Lucrurile viitoare nu pot fi obiectul obligaţiei-Nu se poate face renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, mei nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune. 2.2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civilCondiţiile actului juridic civil pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii: După aspectul la care se referă, distingem între:a) condiţii de fond, cele care privesc conţinutul actuluijundic_cjviUb) condiţii de formă, cele care se referă la modul de exteriorizare a voinţei.. După obligativitatea sau neobligativitatea respectării lor la încheierea actului juridic civil, distingem între:a) condiţii esenţiale, cerute pentru valabilitatea actului;b) condiţii neesenţiale sau întâmplătoare, cele care pot fî prezente ori pot lipsi, fără a afecta valabilitatea actului. După sancţiunea nerespectării lor, distingem între:a) condiţii de validitate, a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului juridic civil;b) condiţii de eficacitate, a căror nerespectare nu atra.ee nulitatea actului juridic civil, ci alte consecinţe: neputinţa dovedirii actului cu alte mijloace de probă; inopozabilitatea iată de terţi etc. 2.3. Caracterizarea condiţiilor actului juridic civil Aşa cum precizează art. 948 Cod civil. "Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:1- Capacitatea de a contracta;2- Consimţământul valabil al părţii ce se oblică;

3. Un obiect determinat:4. O cauză licita."Aceste patru condiţii de fond sunt considerate esemiule. şi_ aiuo; caracter general, fiind cerute la orice act juridic civil. Forma ad validitatem este cerută numai la încheierea actelor juridice solemne. Prin urmare, ad validitatem este o condiţie esenţială, dar cu aplicaţie specială. 3. Capacitatea de a încheia acte juridice civile A. Noţiune Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se întelege acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea, subiectului de drept civil de a încheia actul juridic, adică de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea acestui act. Această aptitudine face parte din capacitatea de folosinţă care desemnează prerogativa omului sau a colectivului de oameni de a avea drepturi si obligaţii civile, un drept fiind şi dreptul de a încheia acte juridice. Dar capacitatea de a încheia actul juridic civil este şi expresia capacităţii de exerciţiu, pentru că exprimă aptitudinea omului de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice civile. Codul civil reglementează această condiţie de fond, esenţială şi generală, pe categorii de acte juridice, astfel:- art. 948, punctul 1, prevede că o condiţie esenţială "pentru validitatea unei convenţii''' este capacitatea de a contracta:- art. 949 dispune: "Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege";- art. 950 precizează: "Necapabili de a contracta sunt: 1) minorii; 2) interzişii; 3) abrogat prin decretul nr. 1412/1932: 4)în genere, toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte":

-art. 807 arată că: "Minorul de 16 poate dispune prin testament şi numai pentru jumătate din bunurile de care după lege poate dispune majorele";-art. 808 dispune: „Este caapbil de a primi prin donaţie între vii oricine este conceput în momentul donaţiunii. Este capabil de primi prin testament oricine este conceput la epoca morţii testatorului”;- art. 856 prevede: "Orice persoană este capabila testament, dacă nu este oprităde lege"; -art 1306: "Pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora nu le este oprit de lege". Codul familiei, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, precum şi alte izvoare de drept civil, conţin şi alte dispoziţii referitoare la capacitatea de a încheia acte juridice. B. Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu În materia încheierii actelor juridice civile a fost instituit principiul existenţei capacităţii de a încheia actul juridic civil (excepţia fiind incapacitatea). Altfel spus, în principiu, subiectele de drept civil, persoana fizică şi juridică, au capacitatea să încheie actul juridic civil. Această regulă se desprinde din dispoziţia art. 6 alin 1 din Decretul nr. 31/1954: "Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile si în condiţiile stabilite de lege." Pentru persoanele juridice, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii capacităţii, consacrat de art. 34 din Decretul nr. 31/19561'. Principiul existenţei capacităţii se întemeiază pe ideea că, în timp ce capacitatea este o stare de drept - de jure -, discernământul este o stare de fapt - de facto - ce poate exista izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană deplin capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, temporar, să nu aibă discernământ.

De la_principiul capaciţătii există următoarele excepţii prevăzute de art. 950 Cod civil: 1) minorii 2) interzişii;3) în genere, "toti acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte", precum: soţii cărora art. 1307 le interzice vânzarea între ei; medicii şi farmaciştii, cărora legea le interzice a primi donaţii de la cei ce au murit de boala pe care au trata-o; judecătorii, cărora legea le interzice cumpărarea de drepturi litigioase etc. 4. Consimţământul A. Principiul libertăţii actelor civile Consimţământul este o manifestare de voinţă ce exprimă hotărârea părţilor de a încheia actul juridic. El are natura unui proces psihologic complex declanşat de anumite nevoi pe care subiectul tinde să le satisfacă printr-un mijloc reprezentat de un fapt sau un act juridic asupra căruia subiectul deliberează si. în temeiul unui motiv ia hotărârea de a încheia un anumit act, pe care o exteriorizează spre a fi cunoscută de cealaltă parte. Motivul care determină subiectul de drept să încheie actul juridic civil se numeşte scopul sau cauza actului juridic civil şi este primul element al voinţei juridice, iar hotărârea de a încheia actul juridic civil, exteriorizată, se numeşte consimţământ şi constituie cel de al doilea element. Voinţa juridică este guvernată de două principii: 1) principiul libertăţii, numit şi prinncipiul autonomie de voinţă; 2) principiul voinţei reale, numit şi principiul voinţei interne. Principiul libertăţii actelor civile consacră regula de drept potrivit căreia subiectele de drept civil pot să încheie oricare acte juridice civile, în limitele legii. Acest principiu este consacrat, indiferent, de Cod civil în art. 969 alin.1 („Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”) şi art. 5 ('Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri").Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că părţile:

a) sunt libere să încheie convenţii ori să facă acte unilaterale, potrivit legii;b) sunt libere să stabilească, aşa cum doresc, conţinutul (clauzele) actului juridic civil;c) sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice ori să revoce actul juridic civil pe care l-au încheiat. Voinţa părţilor este supusă minatoarelor limite:- ordinea publică (adică normele care reglementează ordinea economică, socială şi politică din stat);- morala;- normele imperative civile de la care nu se poate deroga. Principiul voinţei reale (interne) exprimă regula potrivitcăreia în ipoteza neconcordanţei între voinţa internă a părţilor "(reală) şi manifestarea sa exterioară se va da întâietate voinţei interne (reale). Acest principiu este consacrat de art. 977 Cod civil, potrivit căruia "interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor" şi de art. 953 Cod civil: "Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin doF. Prin excepţie, voinţa declarată este admisă: a) în materia simulaţiei (produce efecte faţă de terţi actul public mincinos care nu corespunde voinţei reale a părţilor, întrucât acesta poate fi cunoscut şi de alte persoane decât părtile contractante - art. 1175); b) în materie de probe (se admite, potrivit art. 1191 alin. 2, că: "Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă ce nu depăşeşte 250 lei"). B. Noţiunea consimţământului şi condiţiile cerute pentru valabilitatea acestuia

Consimţământul este acea condiţie esenţiala, de fond generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior .Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească următoarele condiţii: A. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ. Întrucât actul juridic produce efecte juridice, "persoana care îl încheie trebuie să aibă puterea de a le aprecia, să aibă discernământ, pentru a delibera în cunoştinţă de cauză. Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că are discernământ juridic necesar pentru încheia juridice civile. Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani ori cel pus subinterdicţie judecătorească) sunt prezumate a nu avea discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie stării de sănătate mintală. Minorul între 14-18 ani are discernământ juridic în curs de formare. În cazul persoanei juridice, reprezentantul ei legal este, întotdeauna, o persoană fizică cu capacitatc de exerciţiu, astfel că nu se pune problema discernământului. B. Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Manifestarea de voinţă trebuie făcută ed autorul ei cu intenţia de a se obliga juridiceşte, adică cu intenţia de a da naştere, modifica ori stinge un raport juridic civil concret. Această condiţie de valabilitate a consimţământului nu este îndeplinită în următoarele cazuri:

a) când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă ( jocandi causa);

b) când manifestarea de voinţă s-a facut sub condiţie pur potestativă, "din partea celui care se obligă" (art. 1010 Cod civil); c) când manifestarea de voinţă este

d) când manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală, cunoscută de destinatarul acesteia ( actul public în operaţiunea de simulaţie). C. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat, spre a fi cunoscut. în scris, verbal si prin gesturi ori fapte concludente. neechivoce. Totuşi, prin excepţie, tăcerea poate valora consimţământ, (acceptarea sau neacceptarea) în următoarele cazuri: a) când legea prevede expres aceasta (art. 1437 Cod civil şi art. 52 din Legea nr. 31/1990); b) când prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii; c) când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului. D. Consimţământul trebuie, să. nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ. Art. 953 Cod civil prevede: "Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smulsprin violenţă sau surprins prin dol'. 4.1. Viciile de consimţământ A. Noţiunea şi enumerarea viciilor Viciile de consimţământ sunt împrejurări care afectează caracterul conştient si liber al voinţei de a face un act iuridic. Specific viciilor de consimţământ este faptul că: există manifestare de voinţă (consimţământ). însă, aceasta este viciată, fie în conţinutul său intelectual, conştient - cum e cazul erorii şi al dolului (vicleniei), fie în caracterul său liber - precum în_cazul violenţei şi, cu precizările ce vor fi făcute, al leziunii. Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa, leziunea. B.Eroarea Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act civil''. Consecinţele erorii sunt prezentate în art. 953 Cod civil

^Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare..") şi art. 954 Cod civil ("Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei. Eroarea nu produce nuliţate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia"). Din textul art. 954 Cod civil, se poate deduce.că eroarea este de mai multe feluri. Astfel, după gavitatea şi consecinţele pe care le produce, eroarea poate fi: eroare-obstacol, eroare - viciu de consimţământ, eroare indiferenţă.Eroarea-obstacol este acea eroare care, datorită gravităţii sale deosebite, împiedică formarea actului juridic, falsa reprezentare căzând fie asupra naturii actului ce se încheie (una din părţi crede că încheie o vânzare, iar cealaltă crede că a încheiat o locaţiune), fie asupra identităţii obiectului (una din părţi are în vedere că actul juridic are un anumit obiect, iar cealaltă parte un altul). Acest viciu de consimţământ atrage nulitatea absolută a actului. Eroarea - viciu de consimţământ se manifestă în două forme:- eroarea asupra substanţei (însuşirilor suhstanţinje) obiectului actului juridic (error in substantiam), care constituie viciu de consimţământ numai când se referă la calităţile esenţiale ale obiectului (deoarece partea care a încheiat actul juridic si-a manifestat voinţa numai în considerarea acestor calităţi), pe care în mod eronat le-a crezut adevărate:- eroarea asupra persoanei (error in personam), care constituie vierul de consimţământ în acele acte juridice în care consideraţia persoanei contractantului sau calităţile sale esenţiale sunt determinante la încheierea actului juridic. Eroarea - viciu de consimţământ (atât ca error in substantiam, cât si ca error in personam) atrage sanctiunea nulităţii relative a actului.

Eroarea indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea actului juridic civil _si care nu afectează valabilitatea actului, ci poate atrage doar o diminuare valorică a prestaţiei. După natura realităţii fals reprezentată, eroarea poate fi:a) eroarea de fapt (falsa reprezentare a unei situaţii faptice, la încheierea actului juridic - care priveşte obiectul actului, valoarea etc):b) eroarea de drept, care constă în falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unui act normativ. Pentru admisibilitatea erorii ca viciu de consimţământ se cer următoarele condiţii: 1. Elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărător la încheierea actului juridic, astfel încât, dacă ar fi fost_cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat.Aprecierea caracterului determinant al elementului fals reprezentat se face după un criteriu subiectiv, de la caz la caz, şi numai prin excepţie se poate aplica un criteriu obiectiv,abstract20. 2. Cealaltă parte să fi ştiut_sau să fi trebuit să ştie că elemenul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic de către partea aflată în eroare., Această cerinţă este impusă de nevoia asigurării stabilităţii operaţiunilor juridice în circuitul civil. Condiţia nu se cere actelor unilaterale cu titlu oneros, lipsind "cealaltă parte" . În cazul actelor bilaterale nu se cere condiţia ca fiecare parte să se afle în eroare, pentru existenţa viciului erorii. Daca totuşi ipoteza ca fiecare parte să se afle în eroare se întruneşte, atunci fiecare parte are dreptul să ceară anularea actului pentru eroarea căreia îi este victimă"2. C. Dolul (viclenia) Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mjjlaace viclene, pentru a o determina să încheie un act juridic .

Efectele dolului sunt prevăzute de art. 953 Cod civil {"Consimţământul nu este valahii când este... surprins prin dol") şi art. 960 Cod civil ("Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părti sunt astfel încât este evident că fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat"). Dolul nu se presupune şi; prin urmare, trebuie probat. După consecinţele pe_care le produce asupra actului juridic, dolul poate, fi: 1) dol principal (numit şi dolus dans c.ausam contractus). care este acela ce cade, asupra nnnr elemente determinate la încheierea actului juridic civil, astfel că atrage anul abilitatea actului juridic; 2) dol incident (dolus incidens), care este acela ce cade asupra unor elemente nedeterminate la încheierea actul juridic. Acesta nu atrage anulabilitatea actului, ci dă naştere numai unei acţiuni în despăgubire! Dolul, ca viciu de consimţământ, este alcătuit, structural, din două elemente: a) un element obiectiv, material, ce constă în utilizarea de mijloace viclene (rnaşinaţiuni, şiretenii, manopere dolosive) pentru a induce în eroare. Elementul obiectiv se poate prezenţa fie ca acţiune pozitivă (sugestie, capţăţie). fie ca inacţiune (dol prin reticenţă) concretizată în ascunderea ori necomunicarea celeilate părţi a unei împrejurări ce trebuia să-i fie cunoscută. Dacă însă această împrejurare era cunoscută, nu suntem în prezenţa dolului prin reticenţă. b) un element subiectiv intenţional, ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un act juridic civil. Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele două condiţii:

-să fie determinant pentru încheierea actului juridic Această condiţie este menţionată de art. 960 Cod civil care precizează: "mijloacele viclene sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte nu ar fi contractat". Caracterul determinant al actelor dolosive se apreciază de la caz la caz (in concreto), după un criteriu subiectiv, ce ţine seama de experienţa, gradul de instruire, sensibilitatea victimei dolului. - să provină de la cealaltă parte ori de la un terţ sau reprezentant al celeilalte părţi.Această condiţie se deduce din cuprinsul art. 960 Cod civil: "mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi". Deşi din formularea art. 960 se înţelege că dolul este aplicabil numai actelor bilaterale, doctrina si practica admit că:- dolul poate fî prezent si în actele unilaterale precum testamentul (sub forma sugestiei sau captatiei):- dolul poate fi cauzat în actele bilaterale nu numai de "cealaltă parte", ci şi de un terţ (cu condiţia ca actele sale dolosive să fie cunoscute de cealaltă parte) ori de reprezentantullegal al "celeilalte părţi". Nu se cere condiţia ca dolul să fie comun (să existe pentru fiecare parte a actului bilateral), dar dacă acest lucru se întâmpla, atunci fiecare parte are dreptul, să exercite acţiuni in anulare pentru dolul a cărui victimă este". Potrivit art. 960 alin. 2, "dolul nu se presupune", astfel că partea care invocă dolul ca viciu de consimţământ trebuie să-1 dovedească, prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii, după regulile aplicabile probaţiunii faptului juridic.

D. Violenţa Violenta - viciu de consimţământ constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i insufle o temere ce o

determină să încheie un actul juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Efectele violenţei sunt prevăzute de art. 953 Cod civil ("Consimţământul nu este valabil când este... smuls prin violenţă"); art. 955 ("Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia"); art. 956 ("Este violenţă întotdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea raţională după dânsa, că va fi expusă, persoana sau averea sa, unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor"); art.957 ("Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor"); art.958 ("Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia"). După natura răului cu care se ameninţă, violenta poate fi: violentă fizică sau violentă morală. Violenţa fizică constă în faptul reducerii victimei la un rol de simplu instrument la încheierea actului. Ameninţarea cu un rău priveşte atât integritatea fizică a persoanei, cât şi situaţia bunurilor acesteia; Violenţa morală constă în ameninţarea cu un rău moral, de natură să provoace o teamă care duce la încheierea unui act Juridic care altfel nu s-ar fi încheiat. Ameninţarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei. După caracterul ameninţării, violenta poate fi:justă sau injustă Violenţa justă, legitimă, este făcută în exercitarea unui drept şi nu determină anulabilitatea actului juridic astfel încheiat ( spre exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor cu darea în judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte îndatorirea pe care o are).

Violenta injustă este făcută fără drept si determină anulabilitatea actului încheiat sub imperiul unei temeri insuflate de o asemenea ameninţare. Violenta - viciu de consimţământ presupune întrunirea a două elemente constitutive:- un element obiectiv, exterior, care constă în ameninţareacu un rău;- un. element subiectiv, de natură psihologică, care constă în insuflarea uei temeri persoanei ameninţate, ceea ce alterează consimţământul. Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească următoarele condiţii: a) să fie determinată prin încheierea actului juridic. Această condiţie rezultă din art. 956 Cod civil şi se apreciază după criterii subiective, de la caz la caz, ţinând seama de însuşirile persoanei supuse violenţei (vârsta, sexul, gradul de instruire etc). Ameninţarea cu un rău poate privi atât persoana contractantă, soţul, soţia, descendenţii ori ascendenţii, persoanele de care cel ameninţat este legat pnntr-o solidă afecţiune, cat şi bunurile acestora. b) să fie injustă, nelrgitimă.Simpla temere reverenţioasă, fără violentă nu este viciu de consimţământ. Ameninţarea cu un rău poate proveni atât de la cealaltă parte, cât şi de la un terţ. Este asimilată violenţei şi starea de necesitate în care se află o persoană, stare care o determină să încheie un contract pe care altfel nu l-ar fi încheiat27.

E. Leziunea Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.

Consecinţele leziunii sunt precizate de art. 951 Cod civil ("Minorele nu poate ataca angajamentul său pentru cauză de necapacitate decât în caz de leziune"); art. 1157 ("Minorul poate exercita acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii"); art. 1158 ("Când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul nu are acţiunea în resciziune"); art. 1159 ("Minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune"); art. 1160 ("Minorul comerciant, bancher sau artizan, nu are acţiunea în resciziune contra angajamentelor ce a luat pentru comerţul sau arta sa"); art. 1162 ("Minorul nu are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasi-delictele sale"); art. 1163 ("Minorul nu mai poate exercita acţiune în resciziune în contra angajamentului făcut în minoritate, dacă 1-a ratificat după ce a devenit major, şi aceasta şi în cazul când angajamentul este nul în forma sa, şi în acela când produce numai leziune"); art. 1164 ("Când minorii, interzişii (sau femeile măritate - abrogat) sunt admişi, în această calitate, a exercita acţiune în resciziune în contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urmarea acestor angajamente, în timpul minorităţii, interdicţiei (sau mariajului), decât dacă se probează că au profitat de ceea ce li s-a dat"); art. 1165 ("Majorul nu poate să exercite acţiunea în resciziune pentru leziune"). Dispoziţiile arătate trebuie coroborate la prevederile art. 25 din Decretul nr. 32/1954, potrivit cu care: "De la data intrării în vigoare a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de paisprezece ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, decât dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.

Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune. Minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ " Aşadar, leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, limitându-se numai la anumite acte şi putând fi invocată numai de anumite persoane. Leziunea determină numai nulitatea actelor juridice care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) să aibă natura unui act de administrare: b) actul să fi fost încheiat de minorul între 14-18 ani, fără încuviinţarea nr.rotitonilui legal; c) actul să fie act cu titlu oneros: d) actul să fie păgubitor pentru minor. Pot provoca leziunea numai minorii între 14-18 ani. Leziunea are un singur element structural: paguba egală cu disproporţia de valoare între contraprestaţii. În consecinţă, cel ce invocă leziunea urmează a dovedi disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii. Sancţiunea pentru leziune este anularea actului, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:- leziunea să fie o consecinţă directă si nemijlocită a actului

respectiv. Dacă. leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul nu are acţiune în resciziune (art.1158 Cod civil);

- leziunea să existe în momentul încheierii actului juridic;- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie

vădită.Când o parte profită de starea de nevoie în care se află celălalt contractant în momentul încheierii actului juridic, se poate cere nulitatea actului pentru cauză imorala. 5.Obiectu actului iuridi civil

5.1. Noţiune Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care suni îndreptăţite sau de care sunt ţinute. În acest sens, art. 962 Cod civil prevede, cu referire la obiectul convenţiilor: "obiectul conventiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă". Când convenţia părţilor se referă la un lucru, acesta este obiect determinat al actului juridic (art. 963 Cod civil dispune: "numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract"). în doctrina juridică, obiectul actului juridic s-a considerat a fi şi:- naşterea,, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic, opinie criticată pentru confundarea obiectului cu efectele actului;- interesele reglementate de părţi prin mijlocirea actului juridic, opinie criticată pentru că interesul ţine de cauza actului juridic şi nu de obiectul său. 5.2. Condiţii de valabilitatePentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarelecondiţii generale; a) Obiectul trebuie să existe. Aceasta este condiţia primordială pentru validitatea obiectului actului juridic, întrucît, dacă obiectul lipseşte nu se pune problema existenţei celorlalte condiţii. Când obiectul actului juridic priveşte un bun ori un lucru, existenţa obiectului se apreciază după următoarele reguli:- dacă bunul a existat, dar nu mai exista la momentul încheierii actului juridic, condiţia nu este îndeplinită, iar actul nu este valabil;- dacă bunul există în momentul încheierii actului, condiţia este îndeplinită;- bunul viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil cu excepţia succesiunii viitoare (nedeschisă încă).

b) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil Această condiţie este expres prevăzută de art. 963 Cod civil. Prin bunuri aflate în circuitul civil înţelegem bunurile susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau constatative, ori, altfel spus, bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin actele juridice civile32. Aceste bunuri sunt alienabile şi formează regula, excepţia fiind bunurile inalienabile, scoase din circuitul civil.Circulaţia bunurilor aflate în comerţ poate fi liberă, neîngrădită, ori supusă unor restricţii. c) Obiectul să fie determinat sau determinabil. Această condiţie rezultă din dispoziţiile art. 964 Cod civil şi este .îndeplinită prin ipoteză în cazul bunurilor certe şi prin determinare (a cantităţii, calităţii etc.) în cazul bunurilor de gen. d) Obiectul să fie posibil_Această condiţie să_expresie regulii de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligaţia imposibil. întrucât "ad imposibilum, nulla obligatio". Condiţia nu se îndeplineşte atunci când imposibilitatea este absolută (pentru oricine). Dacă imposibilitatea este relativă (numai pentru un anumit debitor), obiectul actului este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă este angajată răspunderea civilă. Imposibilitatea poate fi de ordin material sau juridic şi se apreciază în funcţie de de progresul tehnico- ştiinţific.e) Obiectul să fie licit şi moral. Condiţia nu este îndeplinită când obiectul actului juridic este contrar legii sau moralei. Pentru anumite acte juridice civile se cer următoarele condiţii speciale:- în actele translative sau constitutive de drepturi, se cere ca transmiţătorul să fie titularul acelui drept. Această condiţie este impusă de principiul potrivit căruia nimeni nu se poate obliga la ceva ce nu are sau la mai mult decât are; exprimat şi în adagiul:

"nemo dat quod non habet" ori "nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet";- în actele intuiţii persone se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului. Condiţia este impusă de caracterul personal al unor acte juridice (antrepriza, mandatul), în care însuşirile debitorului sunt esenţiale pentru executare;- în actele autorizate se mai cere să se fi obţinut autorizaţia administrativă, precum în cazul împrumutului sau înstrăinării armelor sau muniţiilor. 6. Cauza (scopul) actului juridic civil 6.1. Noţiune şi reglementare Cauza sau scopul este elementul esenţial de validitate si de fond pentru actul juridic civil, care constă în motivul pentru care cicţul juridic civil s-a încheiat.împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică, iar, ca element esenţial al actului juridic civil, nu se confundă nici cu consimţământul şi nici cu obiectul unui asemenea act, fiind un element independent, de sine stătător. Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în parte, astfel că în materia contractului obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie, neexistând o cauză comună contractului. Principalele dispoziţii legale privind cauza sunt cuprinse în art. 948 pct. 4 Cod civil, care se referă la "o cauză licită" ca o condiţie esenţială a convenţiei; art. 966 Cod civil ("Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect"); art. 967 Cod civil ("Convenţia este valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă"). 6.2. Structura cauzeiStructura cauzei actului juridic civil cuprinde două elemente: scopuTlmediaTşi scopul mediat. Scopul imediat(causa proxima), numit si scopul obligaţiei. este un element abstract şi invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice. Astfel, în contractele sinalagmatice, cauza

(scopul) obligaţiei fiecăreia dintre cele două părţi constă în reprezentarea (prefigurarea mintală) a_conţraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte şe obligă, la rândul ei). In actele cu tiţlu gratuit elementul invariabil (scopul imediat) constă în intenţia de a gratifica (animus donandi), indiferent că este donaţie, sponsorizare etc. In actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii lucrului. Spre exemplu, depozitarul se obligă să restituie bunul deponentului, pentru că ştie că i s-a predat bunul spre depozit cu obligaţia de a-1 restitui. În actele aleatorii, scopul imediat constă în elementul risc, adică prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului, respectiv riscul pierderii. Scopul mediat (causa remata), numit şi scopul actului juridic, constă în motivulprincipal ce a determinat încheierea unui act juridic civil. Acest motiv priveşte fie însuşirile unei prestaţii, fie calităţile unei persoane. Scopul mediat este concret şi variabil, de la o categorie la alta de acte juridice civile, şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte de drept civil. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinaţia concretă în vederea căreia bunul a fost cumpărat, element subiectiv care variază de la un cumpărător la altul (pentru consum, relaxare, exercitarea unei profesii etc). 6.3. Condiţiile cauzeiPentru valabilitatea cauzei - luată global - secer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: A.) Cauza trebuie să existe.Această condiţie este menţionată expres de art. 966 Cod civil, care precizează: "Obligaţia fără cauză... nu are nici un efect".în doctrină şi practică, constatarea lipsei cauzei presupune o dublă distincţie:- identificarea scopului imediat şi a scopului mediat;

- identificarea cauzelor lipsei cauzei. Astfel, când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, atât scopul imediat, cât şi cel mediat, lipsesc (deoarece ambele elemente presupun existenţa discernământului). în consecinţă, lipsa cauzei va atrage nulitatea relativă a actului juridic civil. Când lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei, lipsei predării bunului în actele reale, lipsei riscului în actele aleatorii, lipsei intenţiei de a gratifica în actele cu titlu gratuit, sancţiunea aplicată va fi nulitatea absolută. B) Cauza să fie reală Această condiţie este expres prevăzută de art. 966 Cod civil, care precizează: "Obligaţia... fondată pe cauză falsă... nu poate avea nici un efect". Cauza nu este reală când este falsă; cauza este falsă când există eroare asupra motivului determinant (scopul mediat). Falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic civil. C. Cauza să fie licită şi morală Această condiţie este prevăzută de art. 966 ("Obligaţia nelicită... nu poate avea nici un efect") şi art. 968 Cod civil ("Cauza este nelicită când este prohibită de lege, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice"). În ce priveşte dovedirea cauzei, art. 967 Cod civil dispune: "Convenţia este valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată prin dovada contrarie". Prin această dispoziţie se instituie două prezumţii:- prezumţia existenţei cauzei;- prezumţia valabilităţii cauzei. Deci, cauza nu trebuie probată, existenţa şi valabilitatea cauzei sunt prezumate, de aici consecinţa: numai cine pretinde că lipseşte cauza, ori că aceasta nu este valabilă, trebuie să dovedească. Fiind un fapt juridic, cauza poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori şi prezumţii. 7. Forma actului juridic civil

7.1. Noţiune Forma actului juridic civil a fost definită ca fiind acea condiţie a actului juridic civil care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic concret Terminologic, noţiunea de forma a actului juridic este susceptibilă de două înţelesuri: a) In sens restrîns , forma actului iuridic_este înţeleasă ca modalitate de exteriorizare a voinţei juridice. b) în sens larg, forma actului juridic esteînţeleasă în sensul de "condiţia de formă cerută actului juridic, respectiv- forma cerută pentru valabilitatea actului juridi|c (forma ad validitatem.)- forma cerută pentru probarea actului juridic (forma, ad probationem).- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi. 7.2. Corelaţia dintre principiul consensualismului şi forma actului juridic În materia modului de exteriorizare a voinţei părţilor de a încheia actul juridic, forma este dominată de principiul libertăţii alegerii modului de exteriorizare a voinţei juridice. Altfel spus, părţile au libertatea de a încheia actul juridic exteriorizându-şi voinţa lor prin orice formă susceptibilă de a face cunoscută această voinţă celeilalte părţi (verbal, în scris, prin gesturi şi atitudini, expres sau tacit etc). Înscriindu-se în limitele acestei libertăţi de exprimare a voinţei juridice, principiul consensualismului este regula potrivit căreia, din punct de vedere al formei sale, actul juridic civil se încheie prin simpla manifestare de voinţă, fără ca această voinţă să îmbrace o formă specială. Altfel spus, simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă, pentru ca un act juridic civil să ia

naştere şi să producă efecte juridice. Manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială. Deşi Codul civil nu reglementează acest principiu, face aplicaţie a acestuia în materia vânzării (art. 1295) şi reglementează excepţiile de la acesta (forma cerută pentru validitate, forma cerută pentru probaţiune, forma cerută pentru opozabilitatea actului). 7.3. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil După criteriul izvorului care cere o anumită formă actului juridic concret, distingem între:-forma legală, impusă de legea_civilă;- forma convenţională, impusă de acordul pârtilor _de_a exterioriza manifestarea de voinţă într-o anumită formă. După criteriul consecinţelor juridice ale nerespectării condiţiilor de formă, distingem între:- forma cerută pentru valabilitatea actului civil fforma ad validitatem), a cărei nerespectare atrage nulitatea actului.- forma cerută pentru probarea actului (forma ad probationem), a cărei nerespectare atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc dejprobă;- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare atrage inopozabilitatea actului (posibilitatea terţilor de a-1 ignora, de a face abstracţie de existenţa şi efectele sale). 7.4. Forma cerută ad validitatem 7.4 Noţiune, reglementare şi caractere Forma cerută ad validitatem este acea condiţie esenţială cerută de lege pentru valabila încheiere a unui act juridic şi care constă în exteriorizrea manifestării de voinţă a părţilor cu o anumită solemnitate, de obicei forma scrisă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Art. 1171 Cod civil dispune că "actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut. Forma ad validitatem prezintă următoarele caractere:- este un element constitutiv esenţial al actului juridic a cărui absentă este sancţionată cu nulitatea absolută; ,- este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei;- este exclusivă, părţile neavând posibilitatea să adopţe o altă modalitete_de exteriorizare a voinţei lor, ci numai pe aceea prevăzuţă de legea. Instituirea formei autentice urmăreşte:- atenţionarea părţilor asupra consecinţelor patrimoniale ale încheierii unor acte (donaţie, ipotecă, adopţie, căsătorie etc;- asigurarea unei depline libertăţi şi a certitudinii consjmţărnântuiui părţilor:- asigurarea controlului societăţii, prin organele statului, asuprajinor categorii de acte ce depăşeşte interesulpărţilor; '- realizarea unej_publicităţi de natură să ocrotească interesele creditorilor şi ale terţilor. " 7.4.2. Condiţii cerute formei ad validitatem Pentru realizarea formei ad validitatem, se cer întrunite următoarele condiţii:a) întregul conţinut al actului juridic (toate clauzele actului juridic civil, esenţiale si neesenţiale) trebuie să îmbrace forma cerută pentru validitatea sa:b) actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă;c) uneori actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie, în principiu, să îmbrace şi el forma solemnă (excepţie face legatul, care poate fi revocat şi tacit). 7.43. Aplicaţii ale formei cerute ad validitatem În dreptul nostru civil sunt acte solemne următoarele: donaţia (art. 813 Cod civil dispune: "Toate donaţiunile se fac prin act

autentic"), testamentul (art. 858 Cod civil prevede: "Un testament poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic, sau în formă mistică"); ipoteca, convenţională (art. 1772 Cod civil dispune: "Ipoteca convenţională nu va putea fi constituită decât prin act autentic"); contractul.de societate comercială(Legea nr. 31/1990); actele între vii având ca_ obiect terenuri (art. 46 din Legea nr. 18/1991); căsătoria (art. 3 şi 16 din Codul familiei); accepţarea succesiunii sub benefiu de inventar (art. 704 Cod civil şi art. 76 alin. 4 din Legea nr. 36/1995); renunţarea.expresă la succesiune (art. 76 alin. 4 din Legea nr. 36/1995); contractul de arendare (art. 6 din Legea nr. 16/1994", prin derogare de la principiul consensualismului, consacrat de Codul civil, prevede forma scrisă şi înregistrarea ad validitatem, deci, sub sancţiunea nulităţii absolute - a se vedea şi art. 24 alin. 1). 7.5. Forma ad probationem 7.5.1. Noţiune şi caractere Prin „ forma cerută pentru probarea actului juridic civil” se înţelege acea cerinţă care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil. Sancţiunea nerespectării formei cerute ad probationem nu constă în nevalabilitatea actului, ci în imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă. Forma cerută ad probationem prezintă următoarele caractere:- este obligatorie (iar nu facultativă);- nerespectarea ei aţrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului (negotium) cu alt mijloc de probă;- reprezintă o exceptie de la principiul consensualismului. 7.5.2. Aplicaţii ale formei cerute ad probationem Cele mai importante acte pentru care legea cere forma scrisă ad probationem sunt următoarele:- contractul de locaţiune, reglementat de art. 1416 alin. 1 Cod civil: "Dacă contractul (de locaţiune) făcut verbal n-a primit nici o

punere în lucrare, şi una din părţi îl neagă, nu se poate primi proba fără martori, oricât de mic ar fi preţul şi chiar dacă s-ar zice să s-a dat arvună";-tranzacţia, reglementată de art. 1705 Cod civil: "Tranzacţia trebuie să fie consacrată prin act scris";- depozitul voluntar, reglementat de art. 1597 Cod civil: "Depozitul voluntar nu se poate face decât prin înscris";- contractul de sponsorizare, reglementat de Legea nr. 32/1994;- acordul petrolier, reglementat de art. 13 alin. 4 din Legea nr. 134/1995;- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, reglementat de art. 43 şi 68 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;- contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală, reglementat de art. alin 1 din Legea nr. 8/1996 etc. 7.6. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi 7.6.1. Noţiune şi caractereForma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi constă în acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor Ior1.Forma cerută pentru opozabilitatea actului prezintă următoarele caractere:- se justifică în ideea de protecţie a terţilor;- este obligatorie şi nu facultativă;- nerespectarea acestei forme atrage sancţiunea inopozabilităţii actului juridic. Actul produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi, ceea ce înseamnă că părţile nu vor putea invoca în faţa terţilor drepturile izvorâte din acel act. 7.6.2. Aplicaţii ale formei cerute pentru opozabilitatea faţă de terţiîn legislaţia civila sunt aplicaţii ale formei cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi:

- publicitatea imobiliară, prin sistemul cărţilor funciare prevăzut de art. 21 din Legea Cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996;- publicitatea constituirii gajului, potrivit art. 1686 Cod civil;- notificarea cesiunii de creanţă, potrivit art. 1393 Cod civil;- înregistrarea, prevăzută de lege, în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale (Legea nr. 64/1991 şi Legea nr. 129/1992);- înregistrările şi publicitatea prevăzute de Legea nr. 31/1990 la Registrul Comerţului etc.

8. Nulitatea actului juridic civil 8.1. Noţiune, caractere, reglementare, funcţii 8.1.1. Noţiune şi caractere Nulitatea este sancţiunea de drept civil care constă în lipsirea actului juridic civil de acele efecte care sunt contrare normelor edictatepentru încheierea valabilă a actului juridic civil. Nulitatea prezintă următoarele trăsături:- este o sancţiune de drept civil;- această sancţiune constă în lipsirea actului juridic de efecte; - această sancţiune intervine numai atunci când se încalcă acele norme de drept civil care sunt edictate pentru încheierea valabilă_a actului juridic civil;- aceasţăjncălcare se raportează la "data încheierii actului juridic civil". Normele care formează instituţia juridică a nulităţii sunt dispersate în Codul civil (art. 5, 790, 803, 822, 823, 839, 910, 953, 961, 965-966, 1008, 1010 etc.) şi alte norme, precum

Decretul nr. 31/1954, Legea nr. 18/1991, Codul familiei, Legea nr. 16/1994, O.G. nr. 68/1994 etc. 8.1.2. Funcţiile nulităţii actului juridic civil Ca sancţiune specifică de drept civil, nulitatea realizează următoarele funcţii:- funcţia preventivă, care constă în acţiunea inhibitorie pe care cunoaşterea instituţiei nulităţii o exercită asupra subiectelor de drept civil tentate să nesocotească respectarea condiţiilor de validitate cerute la încheierea actelor juridice, ştiind că un act încheiat în această ipoteză este lipsit de efecte;- funcţia sancţionatorie, care constă în înlăturarea efectivă a efectelor actului civil încheiat cu_încălcarea normelor privind conditiile sale de validitate;-funcţia de garantare a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice civile, care se realizează prin aplicarea primelor două funcţii. Doctrina şi practica juridică susţin că nulitatea constituie un mijloc juridic important şi eficient în asigrarea respectării ordinii publice şi a bunelor moravuri38. În concluzie, nulitatea îndeplineşte atât o funcţie preventiv-educativă (părţile sunt avizate să nu încalce normele privind încheierea actului), o funcţie sancţionatorie (anularea actului), cât şi o funcţie de garantare a legalităţii. 8.2. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni juridice civile Nulitatea se distinge de alte sancţiuni civile precum rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea, inopozabilitatea. Astfel, dacă nulitatea constă în lipsa de efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea normelor privind condiţiile sale de validitate, rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi; efectele se produc numai pentru viitor (ex nunc). Rezilierea constă în încetarea - desfacerea - unui contract sinalagmatic, cu executarea succesivă, pentru neexecutarea

culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi; efectele se produc numai pentru viitor (ex nunc). Caducitatea este cauza de ineficacitate constând în lipsirea actului juridic civil de orice efecte datorită apariţiei unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa autorului (pierderea bunului). Revocarea este acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii. Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta. În esenţă, toate aceste sancţiuni - rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea, inopozabilitatea - se deosebesc de nulitate prin aceea că numai nulitatea presupune încheierea actului cu încălcarea dispoziţiilor legale, în toate celelalte ipoteze fiind vorba de acte valabil încheiate şi nu privesc încheierea actului. 8.3. Clasificarea nulităţii actului juridic civil După natura interesului ocrotit în dispoziţia legală încălcată la data încheierii actului, deosebim între nulitatea absolută şi nulitatea relativă: Nulitatea absolută este acea nulitate care intervine în cazul în care la încheierea actului se încalcă o dispoziţie ce ocroteşte un interes general, obştesc, public. Dimpoţrivă, dacă interesul ocrotit este unul individual. particular, privat, nulitatea este relativă. După întinderea efectelor nulităţii, distingem înţre nulitaţea totală, adică înlăturarea tuturor efectelor actului juridic civil, şi nuliţaţea parţială, la care numai unele clauze sunt contrare legii. După aspectul la care se referă, distingem între nulitatea de fond şi nulitatea de formă. De fond, este acea nulitate ce poate fi aplicată în caz de lipsă ori nevalabilitate a unei condiţii de fond

aactului juridic civil. De formă, este acea nulitate ce intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem. După modul cum este prevăzută în legislaţie nulitatea, distingem între nulitatea textuală şi nulitatea virtuală său" implicită, deci, care este neîndoielnică, _dar nu_eşte prevăzuţă ca atare în lege. După criteriul procedeului în care valorificăm nulitatea, distingem între nulitatea amiabilă (recunoscută de părţi) şi nulitatea jurisdicţională (stabilită de instanţă). 8.4. Cauzele de nulitate a actului juridic civil Cauzele de nulitate sunt împrejurări ce apar la încheierea actului juridic civil prin care se încalcă legea ce reglementează condiţiile de valabilitate. Sunt cauze de nulitate a actului juridic:- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a face actul;- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;- nevalabilitatea obiectului actului juridic;- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic;- nevalabilitatea formei cerute ad validitatem;- nesocotirea limitelor libertăţii actelor juridice (normele imperative, ordinea publică si bunele moravuri);- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;- nerespectarea dreptului de preempţiune (art. 19 din Legea nr. 18/1991);- frauda legii (folosirea unui actcu scopul de a încălca o dispoziţie care instituie o prohibiţie). Nulitatea absoluta operează în toate cazurile în care lipseşte" una din condiţiile de valabilitate ale actului jurridic, şi anume:- încălcare regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor , în cazurile privind: 1) nerespectarea unei incapacităţi speciale, cerută pentru ocrotirea unui interes obştesc, cum este cea prevăzută de art. 1308 Cod civil; 2) lipsa capacităţii

de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, aşa cum prevede art. 34 din Decretul nr. 31/1954;- lipsa consimtământului datorită unei erori obstacol (error in negatio şi error in corpore);- nevalabilitatea obiectului;- nevalabilitatea cauzei;- lipsa formei impusă ad validitatem;- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;- când actul juridic s-a încheiat cu încălcarea unei norme imperative sau a ordinii publice;- când actul juridic s-a încheiat în frauda legii. Nulitatea relativă (anulabilitatea) are drept scop apărarea unui interes particular şi intervine în următoarele cazuri:- când consimţământul dat la încheierea actului juridic a fost viciat prin eroare, dol, violentă şi leziune;- lipsa discernământului la încheierea actului juridic civil;- nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei în următoarele cazuri:a) când actul este încheiat de persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu;b) când actul este încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă dacă; 1) este lezionar pentru minor; 2) actul trebuia încuviinţat de ocrotitorul legal, nefîind necesară, potrivit legii, şi încuviinţarea autorităţii tutelare;c) când actul s-a încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelared) când actul s-a încheiat în lipsa ori cu depăşirea puterilor, pentru persoana juridică; e) când nu s-a respectat dreptul de preempţiune, conform art. 49 din Legea nr.18/1991. 8.5. Regimul juridic al nulităţii Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile care guvernează nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Regimul juridic al nulităţii priveşte tei aspecte: cine poate invoca nulitatea, cât timp poate fi invocată nulitatea, posibilitatea de acoperire a nulităţii prin confirmare. Aceste aspecte sunt diferite, după cum suntem în prezenţa nulităţii absolute sau a celei relative. Nulitatea absolută:a) poate fi invocată de oricine are interes, aceasta însemnând că pot invoca nulitatea absolută părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, procurorul, instanţa;b)este imprescriptibilă, adică nulitatea absolută poate fi intentată oricând;c) nu poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau tacită. Nulitatea relativă:a) poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic; invocarea poate fi făcută personal şi prin reprezentant;b) este prescriptibilă, ceea ce înseamnă că nulitatea relativă trebuie invocată în termenul de prescripţie extinctivă.c) poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau tacită. Confirmarea este manifestarea de voinţă a celui în drept să invoce nulitatea relativă, prin care se renunţă la actul astfel încheiat.

8.6. Efectelejiulitătii 8.6.1. Noţiune şi reglementare Prin efectele nulităţii înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiuni nulităţii, şi anume lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Altfel spus, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic general de_actul juridic lovit de nulitate şi prin aceasta restabilirea legalităţii. Aceste efecte sunt mai restrânse sau mai întinse, după cum nulitatea este parţială sau totală.

Totodată, efectele nulităţii sunt nuanţate şi în raport cu ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic, fiind posibile următoarele ipoteze:1) actul juridic nu a fost executat încă: aplicarea nuliţătii va însemna că acel act, fiind desfiinţat, nu mai poate fi executat, deci părţile se găsesc în situaţia egală aceleia în care n-ar fi încheiat actul;2) actul a fost executaţ total sau parţial, până la hotărârea de anulare; în această ipoteză, efectele nulităţii vor consta în: a) desfiinţarea retroactivă a actului; b) restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat;3) actul a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis, la rândul său, unor terţi subdobânditori (act subsecvent) până la intervenirea hotărârii de anulare a actului. În această ipoteză, efectele nulităti presupun: a) desfiinţarea acţuiui executat: b) restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat: c) desfiinţarea şi a actului subsecvent. Cu toată diversitatea ipotezelor arătate, este evident că, în esenţă, efectul nulităţii este bine conturat de adagiul: quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nimic, nu produce nimic). La acesta se adaugă şi următoarele principii specifice: principiul retroactivităţii, principiul repunerii în situaţia anterioară, principiul anulării actului subsecvent. Totodată, trebuie reţinut că, în anumite situaţii, efectele nulităţii sunt înlăturate cu scopul de a da satisfacţie altor reguli de drept. 8.6.2. Principiul retroactivităţii A. Noţiune Principiul retroactivităţii exprimă regula potrivit căreia nulitatea înlătură efectele actului juridic produse între momentul încheiereii lui şi cel al anulării efective spre se ajunge în situaţia în care s-ar fi aflat părţile dacă nu s-ar fi încheiat actul.

Doctrina consideră că acest principiu decurge din principiul general al legalităţii, în sensul că restabilirea legalităţii încălcate la încheierea actului juridic impune înlăturarea efectelor produse în temeiul unui asemenea act. Efectul nulităţii -desfiinţarea actului - retroactivează până la momentul încheierii actului anulat. Nulitatea produce, deci, efecte pentru trecut (ex tunc). Este însă evident că, desfiinţând actul încheiat cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la încheierea sa valabilă, nulitatea produce efecte şi pentru viitor, în sensul că se înlătură efectele viitoare ale actului anulat (ex nunc). Prin urmare, restabilirea ordinii de drept este asigurată în materia nulităţii prin aplicarea principiului retroactivităţii efectelor nulităţii.

B. Excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii Sunt excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii situaţiile în care, pentru anumite raţiuni, efectele produse de actul juridic civil de la încheiere până la anularea sa sunt păstrate şi nu desfiinţate. în aceste ipoteze, nulitatea produce efecte numai pentru viitor (ex nunc) nu şi pentru trecut (ex tunc). Constituie astfel de excepţii:- menţinerea efectelor deja produse de un contract cu executare succesivă, de la încheiere până la anularea sa. Neadmiterea acestei excepţii ar antrena dificultăţi majore, cum ar fi justificarea restituirii prestaţiilor reciproce cât timp părţile au executat obligaţiile lor reciproce şi interdependente până la exercitarea acţiunii în nulitate;- păstrarea fructelor culese anterior anulării contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 485 Cod civil. Această excepţie de la regula potrivit căreia fructele lucrului se cuvin proprietarului se explică prin necesitatea de se da satisfacţie

principiului bunei-credinţe, în speţă cumpărătorului care a crezut de bună-credinţă că este proprietarul lucrului ale cărui fructe le-a cules. Cumpărătorul va datora restituirea fructelor vânzătorului numai din momentul în care a devenit de rea-credinţă, adică din momentul exercitării acţiunii în nulitate când a aflat că nu este proprietar, prin anularea titlului în temeiul căruia a dobândit lucrul. 8.6.3. Principiul repunerii în situaţia anterioară. Excepţii A. Noţiune Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum) este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act lovit de nulitate trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care s-arfi aflat dacă acel act nu s-ar fi încheiat. Doctrina şi practica apreciază acest principiu ca mijloc de asigurare a eficienţei principiului retroactivităţii, cu aplicaţie numai asupra efectelor actului juridic între părţi, nu şi faţă de terţi. B. Excepţii de la principiul repunerii în situaţia anterioară Excepţiile de la principiul repunerii în situaţia anterioară sunt acele situaţii în care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în_ temeiul actului anulat, se menţin, nefiind supuse restituirii. Aceste excepţii sunt şi excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii. Sunt astfel de excepţii:- restituirea prestaţiei primite de incapabil numai în limita îmbogăţirii în acţiunea în resciziune înaintea angajamentelor lor (art. 1164 Cod civil). Excepţia se justifică prin principiul ocrotirii minorului prin susţinerea lipsei sale de experienţă în rapoartele de drept civil;- aplicarea principiului nemo auditur proprium turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept).

Astfel, deşi, în principiu, potrivit art. 966-969 Cod civil, nulitatea actelor juridice ilicite şi imorale impune desfiinţarea lor retroactivă, acţiunea în restituire nu este admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un scop vădit ilegal prin încheierea contractului. Neadmiterea acestei excepţii ar da posibilitate reclamantului să motiveze acţiunea în justiţie prin propria sa turpitudine, ceea ce este de neadmis.

8.6.4. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis). Excepţii A. Noţiune. Domeniul de aplicaţie Acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept în virtutea căreia anularea actului iniţial, primar, atrage anularea şj a actului subsecvent (următor) datorită legăturii sale cu primul. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial priveşte efectele nulităţii faţă de terţi. El se întemeiază atât pe principiile specifice materiei nulităţii (retroactivităţii şi repunerii în situaţia aterioară), cât şi pe un principiu de largă aplicare expus în adagiul: nemo dat quad non habet sau nemo plus juris ad alium transffere potest, quam ipse habet (dacă se dovedeşte că transmiţătorul nu putea să transmită un drept datorită desfiinţării titlului său, prin anularea actului, nici subdobân di torul nu putea dobândi mai mult). De cele mai multe ori, principiul anulării actului subsecvent se aplică actului juridic care a operat transmisiunea dreptului de proprietate sau a altui drept real când nulitatea actului, pe lângă împrejurarea că a creat între părţi obligaţii reciproce de restituire a prestaţiilor efectuate, are consecinţe asupra terţilor, căci drepturile

consimţite de dobânditor în favoarea acestora (terţilor) vor fi anulate o dată cu drepul dobânditorului . Domeniul de aplicaţie al principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulăriiactului iniţial îl formează următoarele situaţii:- în cazul actelor "autorizate" a căror anulare atrage si anularea actului civil care sejntemeiază pe acea autorizaţie;- în cazul a două acte, dintre care unul principal şi celălalt accesoriu; anularea actului principal atrage şi anularea actului accesoriu prin aplicarea regulii: accesorium sequitatur principiale. Acest principiu nu este consacrat expres într-un text legal. Cod civil face aplicaţia acestui principiu în materia ipotecii. Art. 1770 prevede: "Acei care au asupra unui imobil un drept suspens prin condiţie, sau rezolubil în oarecare cazuri, sau supus la o acţiune de resciziune, nu pot consimţi decât o ipotecă supusă aceloraşi condiţii sau aceloraşi resciziuni". B. Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial Excepţiile de la acest principiu privesc situaţiile juridice în care, deşi actul juridic este declarat nul anulat, actul subsecvent al terţilor subdobânditori se menţine datorită interesului ocrotirii acestor principii. Menţinerea actului subsecvent, deşi actul iniţial a fost desfiinţat, poate fi motivată de interesul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, ori de necesitatea asigurării stabilirii circuitului civil.Sunt astfel de excepţii.- valabila dobândire a unui bun imobil de către subdobânditorul de bună-credinţă, în temeiul unui act cu titlu oneros, încheiat, cu un detentor precar pe care îl crede adevărat proprietar, deşi acesta dobândise bunul de la adevăratul proprietar în temeiul unui titlu lovit de o cauză de nulitate;

- subdobânditorul cu titlu oneros al bunului unei persoane declarate judecătoreşte moartă nu este obligat să le înapoieze persoanei care a cerut anularea hotărârii declarative de moarte şi înapoierea bunurilor sale;- subdobânditorul de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil nu suportă desfiinţarea actului său de dobândire, chiar dacă titlul transmiţătorului a fost anulat, cu excepţia situaţiei când a cunoscut nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului. 8.7. Reguli de drept care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este; nimic nu produce nici un efect) 8.7.1. Enumerare Regula quod nullum est, nullum producit effectum poate fi anihilată atunci când vine în concurs sau în conflict cu alte principii de drept precum: principiul conversiunii actului juridic, principiul validităţii aparenţei de drept şi principiul răspunderii civile delictuale. 8.7.2. Principiul conversiunii actului juridic Prin conversiunea actului juridic înţelegem principiul potrivit căruia manifestarea de voinţă în cadrul unui act real poate valora independent de soarta acelui act, ca alt act juridic.Astfel spus, conversia actului juridic înseamnă înlocuirea actului nul cu un alt act juridic valabi. Conversia actului juridic este permisă de dispoziţiile art. 978 Cod civil, care precizează: "Când o clauză este primitoarejle două înţelesuri, ea se interpretează în sensul în ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul". Spre exemplu, actul de vânzare-cumpărare a unui teren, lovit de nulitate pentru absenţa formei autentice cerute pentru validitate, este valabil ca antecontract, ca promisiune de vânzare-cumpărare, prin conversiune.

Tot astfel, actul de înstrăinare lovit de nulitate este valabil ca revocare a legatului ce avea ca obiect bunul ce forma obiectul actului de înstrăinare anulat (art. 923 Cod civil). Pentru a opera conversiunea, se cer întrunite următoarele condiţii:-să existe un element de diferenţă între actul nul şi cel .valabil;- unul din acte să fie anulat efectiv şi total;- actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile cerute de lege şi care să se regăsească în cuprinsul său;- din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii. 8.7.3. Principiul "error communis facit jus" (eroarea obştească, comună, generală, este născătoare de drept). Acest principiu, denumit şi principiul aparenţei de drept, exprimă regula potrivit căreia eroarea obştească existentă la momentul încheierii unui act juridic civil înlătură nulitatea acestui act când faptul aparenţei este izvor de drept. O aplicaţie a acestei reguli este consacrată de art. 7 din Legea nr. 119/1966 cu privire la actele de stare civilă, care dispune: "actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civil cu respectarea prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate". 8.7.4. Principiul răspunderii civile delictuale Acest principiu exprimă regula de drept conform căreia răspunderea civilă delictuală are ascendent şi înlătură nulitatea actului pentru încălcarea de către minorul parte la act a regulilor privind capacitatea civilă, încheierea actului şi conduita permisă părţilor. Acest principiu îşi găseşte aplicaţie în materia ocrotirii minorului. Astfel, art. 1595 Cod civil precizează: "minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiune de resciziune'', Tot astfel, art. 1162 Cod civil dispune: "minorul nu are acţiune în

resciziune contra obligaţiilor ce. rezultă din delictele sau cvasi-delictele sale". Această excepţie este jusţificată de ideea că rnenţinerea actului anulabil este cea mai bună repararea prejudiciului ce s-ar produce cocontractantului prin fapta ilicită a minorului.